Ridiculous thoughts.

Miercuri. Mijlocul săptămânii. De fapt...aproape joi. Am avut o "bad day", mă simt aiurea.  Sau nu mai simt nimic. Parcă aş avea un mare gol în mine. Ascultam acum că "fericirea este ceva care nu se atinge niciodată, dar în căutarea ei merită să alergi toată viaţa"... De ce să alergi dacă e în zadar? Sau cum pot ştii dacă am fost fericită până acum? De ce e atât de greu să fim fericiţi?

Mie îmi lipsesc multe. Niciodată nu sunt mulţumită pe deplin. Poate pentru că îmi e dor de Vama Veche, de concertele lor care îmi făceau pielea "de găină". Pentru că îmi e dor şi de Vamă, de nisipul ei, de nopţile lungi cu gust de Becks cu lămâie. Pentru că îmi e dor de toate persoanele care mi-au marcat viaţa într-un fel sau altul. Pentru că îmi e dor să am doar 18 ani, să iubesc, să nu am bani, dar să fiu entuziastă că am "şoseaua mea". Pentru că îmi e dor de zâmbetele noastre şi de orele noastre fixe. Pentru că îmi e dor de seriozitatea şi pasiunea cu care mă fotografiai. Pentru că acum zâmbetul tău mă doare. Pentru că mi-e dor şi doare.  Pentru că...povestea merge mai departe...ca vântul din Vama Veche, chiar dacă eu nu mai sunt personajul principal al poveştii...

Ridiculous thoughts...

La Vie en Rose sau....?!

Întotdeauna m-am gândit la filme ca la o modalitate de divertisment, de petrecere a timpului liber: mă uit la comedii ca să mă binedispun, să râd cu lacrimi, să mă relaxez după o zi luungă; mă uit la filme de groază ca să mă sperii, suntem cu toţii dependenţi de adrenalină, iar scenele horror (cele pe care abia le zăresc printre degetele ţinute în dreptul ochilor :p) nu fac decât să intensifice adrenalina; mă uit la filme romantice, de dragoste, ca să îmi amintesc ce bine e să iubeşti sau ca să folosesc un pachet întreg de şerveţele. 

Am remarcat că sunt o grămadă de oameni care cred cu tărie în ceea ce văd pe marele ecran de la cinema, iar mare parte din frustrările cotidiene apar tocmai pentru că viaţa nu este niciodată la fel de roz ca în filme. "Filmele vorbesc despre întâmplări şi poveşti reale la origine, numai că le împachetează mult mai frumos"- psiholog Mădălina Mărgărit. O grămadă de oameni se refugiază în norişorii roz şi pufoşi ai peliculelor, mai ales când cei din jur devin insuportabili. Pentru ei filmele nu sunt doar doar un mod plăcut de a petrece o seară, ci ajung să facă o obsesie pentru viaţa frumoasă pe care o văd prezentată aici, în culori atrăgătoare. "Multe filme, mai ales cele romantice, spun o formă modificată a poveştii prea frumoasei prinţese care, după multe încercări, îl găseşte pe Făt-Frumos şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi. Filmele nu spun nimic despre certurile cu privire la cine spală vasele, cine face cumpărăturile şi cum rezolvăm problema soacrei", explică psihoterapeutul Eugen Hriscu. Iar atunci când ne dăm seama că ce ni se întâmplă nu este ca în filme şi nici nu are cum să fie, normal că frustrările cresc. 

Când un individ realizează că nu poate să întreprindă anumite acţiuni pe care le-a văzut în pelicula preferată, viaţa lui se va da peste cap, se va considera neputincios, ratat. Ce este de făcut?? Simplu: haideţi să trăim mai mult de-adevăratelea şi să-i acordăm filmului ce-i al filmului, şi anume strict statutul de divertisment.