Fluturii nu mai au stomac!

"Fluturii mei nu mai au stomac în care să zboare...", sau mai degrabă nu mai au aripi, le-am rupt eu, încet, încet.

Eu postez foarte rar. Şi după părerea unora sunt doar aberaţii...Ei bine, poate că eu am alte lucruri mai constructive de făcut, decât să blog-uiesc şi să arăt cât de...artistică sunt eu. Doar că mie nu îmi simte nimeni lipsa. Am crezut (ca un copil fraier ce sunt!) că există oameni buuni, cărora să le pese. Am avut încredere prea multă. Şi m-am înşelat de multe ori. Şi de la fel de multe ori am iertat şi am trecut peste. Şi acum la fel. Ciudat e că nu-mi mai pasă. Nu mă mai doare, mă scârbeşte. Ba chiar râd de mine şi de cât de fraieră sunt. M-am mulţumit cu resturi. M-am obişnuit cu respingeri. M-am obişnuit să fiu doar prietenă. M-am obişnuit să fiu neglijată şi să nu fiu întrebată ce fac. Am acceptat multe, dar nu suport minciuna. Nu mă pune să promit că nu te mai bat la cap cu ceva pentru că nu are rost şi apoi să descopăr că de fapt pentru tine...chiar are rost. NU mă minţi. Nu îmi mai face rău şi nu râde de postările mele. Asta simt eu. Asta sunt EU, cu nebunia mea. 

Revenind la fluturi, aş vrea să îi simt iar ca la început...Să simt nebunie şi nerăbdare. Să bată din aripi înăuntrul meu şi să îmi ţină de foame pentru o zi întreagă. Să fiu euforică.

Azi i-am simţit. S-au zbătut până la epuizare. S-au zbătut de nervi, de durere, poate chiar de invidie. Azi simt furie. Nu mai sunt euforică. Şi poate că e vina mea. Poate că nu trebuia să dureze atât. Poate că Frederic Beigbeder are dreptate (dacă nu înţelegi, google it!). Poate că fluturii nu mai aveau de mult stomac în care să zboare. Şi am încercat să îi păcălesc.  Sau m-au păcălit ei pe mine.

Şi în încheiere...te invit să râzi! Ia un cub de ciocolată cu alune şi savurează-l râzând! Bon appétit, mon cher!                          

untitled post.

Am un mare gol în stomac. Mai sunt câteva zile şi mai îmbătrânesc cu încă un an. Parcă nici măcar eu nu mă mai cunosc, nu găsesc cuvintele potrivite ca să pot exprima ce e cu mine. În ultima perioadă nu mai am timp liber, lucrarea de licenţă şi locul de muncă mănâncă prea multe ore, sunt cam nesătule. Dorm puţin şi am început sa visez urât, visez că alerg şi nu ajung nicăieri...
Şi poate sună nebuneşte, dar mi-e dor de mine. 
Mi-e dor de cum eram "noi", mi-e dor să fiu iar în liceu. Mi-e dor să merg în parc în fiecare zi. Mi-e dor de ele toate,  mi-e dor să râd şi să dorm cu Ştefi.
Mi-e dor de Zen şi de Sophie şi să merg cu ele prin magazine. Mi-e dor să fiu colegă de bancă cu Crissy şi să îmi spună "Buniiiăă". Mi-e dor să trimit bileţele Smarandei. Mi-e dor să ţip şi să sar la un concert. Mi-e dor să mergem pe jos muuult, să hoinărim pe strazi fără o destinaţie anume. Mi-e dor de parcul Tei vechi. Mi-e dor să alerg prin ploaie vara. Mi-e dor să stau cu orele pe Motoare. 
Mi-e dor de zâmbetele noastre de atunci. Mi-e dor să aud "Te iubesc", să se uite la mine fix şi să am mii de fluturi în stomac. Mi-e dor să îmi facă fotografii, chiar şi la -4 grade. Mi-e dor de Miţi mare care de aproape un an a plecat într-o lume mai bună.
Mi-e dor chiar şi de persoanele care mi-au făcut rău...Mi-e taaare dor de frati-miu, de sor-mea, de Alice, de Rox şi de bebe din burtică, de toţi care sunt departe...
Nu-mi urăsc prezentul, dar m-am schimbat şi s-au schimbat multe. Dacă aş putea m-aş întoarce pentru o singură oră în trecut. Şi aş lua bucăţele cu mine pe care le-aş suprapune prezentului ca într-un tablou suprarealist.