Fluturii nu mai au stomac!

"Fluturii mei nu mai au stomac în care să zboare...", sau mai degrabă nu mai au aripi, le-am rupt eu, încet, încet.

Eu postez foarte rar. Şi după părerea unora sunt doar aberaţii...Ei bine, poate că eu am alte lucruri mai constructive de făcut, decât să blog-uiesc şi să arăt cât de...artistică sunt eu. Doar că mie nu îmi simte nimeni lipsa. Am crezut (ca un copil fraier ce sunt!) că există oameni buuni, cărora să le pese. Am avut încredere prea multă. Şi m-am înşelat de multe ori. Şi de la fel de multe ori am iertat şi am trecut peste. Şi acum la fel. Ciudat e că nu-mi mai pasă. Nu mă mai doare, mă scârbeşte. Ba chiar râd de mine şi de cât de fraieră sunt. M-am mulţumit cu resturi. M-am obişnuit cu respingeri. M-am obişnuit să fiu doar prietenă. M-am obişnuit să fiu neglijată şi să nu fiu întrebată ce fac. Am acceptat multe, dar nu suport minciuna. Nu mă pune să promit că nu te mai bat la cap cu ceva pentru că nu are rost şi apoi să descopăr că de fapt pentru tine...chiar are rost. NU mă minţi. Nu îmi mai face rău şi nu râde de postările mele. Asta simt eu. Asta sunt EU, cu nebunia mea. 

Revenind la fluturi, aş vrea să îi simt iar ca la început...Să simt nebunie şi nerăbdare. Să bată din aripi înăuntrul meu şi să îmi ţină de foame pentru o zi întreagă. Să fiu euforică.

Azi i-am simţit. S-au zbătut până la epuizare. S-au zbătut de nervi, de durere, poate chiar de invidie. Azi simt furie. Nu mai sunt euforică. Şi poate că e vina mea. Poate că nu trebuia să dureze atât. Poate că Frederic Beigbeder are dreptate (dacă nu înţelegi, google it!). Poate că fluturii nu mai aveau de mult stomac în care să zboare. Şi am încercat să îi păcălesc.  Sau m-au păcălit ei pe mine.

Şi în încheiere...te invit să râzi! Ia un cub de ciocolată cu alune şi savurează-l râzând! Bon appétit, mon cher!